Perspective asupra modelelor de comunicare

Dezvoltarea vertiginoasă a tehnologiilor de comunicare a dus la apariția si schimbarea paradigmelor comunicării. “Paradigmele sunt acele realizări științifice universal recunoscute care, pentru o perioadă, oferă probleme și soluții model unei comunități de practicieni” (Kuhn, 1976, pg.39), in cazul specific al comunicării aceste paradigme sunt dinamice și s-au adaptat în timp noilor perspective ale științei și noilor structuri comunicaționale. Conceptul de comunicare implică o mulțime de teorii și modele apărute datorita diversității studiilor științifice realizate în această zonă, cercetarea proceselor comunicării fiind pornite de la un set de supozitii paradigmatice (teoretice) care presupun existenta unor scheme recunoscute dar implicând si o varietate de opinii și realități sociale sau psihologice. Niciun cadru teoretic, paradigmă a comunicării, nu trebuie luată si absolutizată așa cum afirmă Denis McQuail (1999, pg.49): “alegerea va fi raportată la o poziție filozofică sau științifică generală si suprapusă peste realitatea social-istorică”.
Mihai Dinu (2000) este de părere că “orice discuție despre modelare în științele comunicării trebuie să înceapa cu definirea neechivocă a conceptului de model”. În acest sens un model al realitații trebuie să se refere la un aspect semnificativ și nu banal al acesteia, să fie suficient de diferit de realitatea la care se refera astfel încât să poată fi aplicată o metodă de cercetarea numai modelului dar nu și realității modelate iar rezultatele obținute să fie pertinente, diferite de ipotezele de lucru si interpretate în raport cu realitatea. Modelul obținut trebuie să prezinte un grad de independență în raport cu realitatea modelată pentru a putea servi drept model si pentru alte fenomene similare. (Solomon, 1978). Modelele comunicaționale nu trebuie luate în considerare ca un cadru fix ci ca elemente ajutătoare ale analizei, apariția unui nou model de comunicare nu implică dispariția modelelor existente anterior sau că acestea vor avea un caracter marginal.
În funcție de complexitatea fenomenului studiat, de modul de abordare a subiectului si diversitatea ipotezelor teoretice pot exista mai multe teorii ale comunicării, una general valabilă și care să sintetizeze toate celelalte teorii nu poate există, lucru afirmat si de Denis McQuail (1999, pg.42) care considera că “un model care ar încerca să reconcilieze toate posibilitățile conceptual ear fi o adevarată monstruozitate, cu totul lipsită de utilitate și interes” .

Modelul lui Aristotel

Modelul tripartit al componentelor persuasiunii – ethos, pathos şi logos, preluat din retorica lui Aristotel a rămas pînă astăzi un reper şi un instrument foarte util în analiza comunicării in general și al discursului persuasiv in mod particular. Formula aristotelică se poate transpune într-un model de comunicare cu trei elemente principale posibile (în funcţie de focalizarea preferenţială asupra comunicatorului, a publicului sau a conţinutului de idei al mesajului). Cele trei componente nu se plasează în acelaşi plan și nici nu au o importanța prestabilită. Pathosul (apelul la emoţii) şi logosul (recursul la argumente raţionale) îşi dispută în discurs dominaţia, ca mijloace de convingere complementare. Persuasiunea prin discurs – atât prin argumentele raţionale, cât şi prin apelurile emoţionale – este completată de persuasiunea prin ethos, prin prestigiul şi calităţile atribuite locutorului: imaginii sale preexistente sau construcţiei sale discursive. Ponderea relativă a mijloacelor retorice caracteristice fiecăreia din cele trei componente este determinată de variabile istorice şi culturale, de tipul de text, dar şi de individualitatea comunicatorului.
Ethos-ul considerat caracterul sau bunavoința prezentatorului, ca si reputatie a acestuia a devenit astazi increderea in autoritatea celui care comunică. Se stabileşte în mod curent o distincţie între ethosul prealabil sau preexistent (ce ştie sau crede deja despre publicul despre comunicator) şi cel construit în discurs (prin stil şi atitudine, prin calitatea argumentării şi raportarea la public). Cele două tipuri de ethos pot fi convergente sau divergente, în măsura în care construcţia discursivă a unei imagini confirmă sau infirmă ceea ce publicul ştia dinainte. Imaginea pe care prezentatorul şi-o (re)construieşte pe măsură ce îşi desfăşoară discursul are anumite dimensiuni psihologice sau strategice reflectate în alegerile lingvistice: siguranţă sau nesiguranţă, politeţe sau agresivitate, egocentrism sau modestie, ordine sau dezordine, conformism sau nonconformism etc. Desigur, efectele depind de public: o secvenţă poate fi percepută fie ca semn de sinceritate, fie ca mostră de abilitate, după cum receptorul este mai dispus să creadă în sinceritatea locutorului sau să-l privească cu suspiciune.
În terminologia din prezent “ethos-ul” se poate întelege ca încrederea în cel care comunică sau în notorietatea unui brand sau a unei organizații. “În esentă, logoul brandului este ethos-ul distilat într-un singur simbol: se transmite printr-un singur icon întreaga reputație a unei companii, organizații sau identitatea brandului” (Alfano si O’Brien, 2005, p.46)
Pathos-ul, considerat esenţial de retorica Antichităţii (Aristotel îi consacră cartea a II-a a Retoricii), dar privit cu suspiciune din perspectiva logico-filosofică, este redescoperit astăzi, într-un moment de reevaluare a componentei emoţionale a procesului cognitiv si este considerat echivalentul stimulilor psihologici, un apel la emotii si la vointa. Emoţiilor li se recunoaşte în genere eficienţa (pentru că sunt un mijloc de a provoca nu doar schimbarea opiniei, ci chiar acţiunea, modificarea comportamentului), dar tocmai de aceea sunt acuzate de manipulare. Judecăţii negative asupra apelului la emoţii i se contrapune modelul unei argumentări prin emoţii: acestea pot primi justificări sau pot deveni dovezi. Emoţiile, legate organic de cunoaştere, sunt inerente în evocarea (reafirmarea, discutarea) valorilor.
Construcţia discursivă a emoţiilor utilizează o serie de mijloace lingvistice:
a) indici paralingvistici (gesturi, intonaţie, ton)
b) indici lingvistici (exclamaţie, interjecţie, repetiţie)
c) scenarii emoţionale
d) lexic evaluativ, cu conotaţii afective
e) lexic specializat al emoţiilor şi al afectelor (jale, durere, amar, groază, veselie etc.).
Marcarea emoţiei prin intonaţie poate fi mai puternică şi mai eficientă decît lexicalizarea. Vocabularul explicit emoţional suferă un proces de uzură, intrând în alcătuirea unor formule de politeţe (îmi pare bine, îmi pare rău, mă bucur etc.) a căror valoare emoţională este foarte redusă. În schimb, unele elemente cuprinse în scenarii prototipice (lacrimi, despărţire, regăsire etc.) au o puternică încărcătură emoţională. Enunţul emoţional (realizând un act de limbaj expresiv) poate conţine sau nu verbe performative. Emoţiile pot fi exprimate (atribuite comunicatorului) sau descrise (reprezentate); spre deosebire de enunţurile cognitive, în care accesul de la un univers de cunoaştere la altul trebuie clar marcat, enunţurile emoţionale sînt mai permeabile şi mai ambigue, pentru că nararea unei emoţii presupune de obicei empatia, participarea.
Pathos-ul este echivalentul “stimulilor psihologici” in terminologia contemporană (Larson 1973/2004, p.82) și presupune de la „apelul la emoții și voință până la înflăcărare, entuziasm și intensitate deosebită a sentimentelor” (Marcu și Maneca, 1978, p.798).
Prezenţa elementelor de logos este în mod clar puternică şi constantă in discursuri fiind baza acestuia in comunicarea informatiilor. El se refera la intelect, la ratiune, la prelucrarea informatiei de catre oamenii care alcatuiesc publicul tinta . Sferei logosului îi aparţin enunţurile cognitive, referirile la procesul de cunoaştere, explicaţiile , exemplele, raţionamentele si stimulii logici (definitii, argumente, statistici, grafice, fotografii,etc.). În prezent sunt folosite ca elemente asimilate logos-ului strategiile de comunicare prin care sunt prezentate în mesaje elemente grafice statistice standard sau stilizate si raționamente cauză-efect și ”înainte-după” folosirea unui anumit produs sau serviciu.
Cu toate toate ca sunt diferențe fundamentale între perioada democrației ateniene in care a fost scrisa Rhetorica (Aristotel, 329-323/2011) și prezentul bazat pe informație, pe circulația rapida si globala a informației, modelul teoretic al comunicării a rămas în linii mari așa cum l-a intuit Aristotel, in structurarea comunicării utilizăm argumente artistice sau non-artistice, apelăm la cogniții și afecte și ne bazăm pe subiecte de interes comune, opinii și preferințe – „locuri comune” (topoi) .

Modelul Shannon – Weaver

În 1949 Claude Shannon și Warren Weaver afirmă că suntem informați începând din momentul în care ni se adresează un mesaj pe care nu îl cunoaștem sau care cuprinde elemente noi sau imprevizibile. Modelul de comunicare provenit din Teoria matematică a comunicării (The mathematical theory of communication, 1949) cuprinde un set de elemente (emitător, mesaj, receptor, canal, bruiaj/zgomot) aflate într-o relație de comunicare realizată prin lansarea mesajului de emițător către receptor printr-un canal. Informația pleacă de la emițator și devine informație pentru receptor, ambii folosind relația de comunicare cu un scop/obiectiv, sursa oferă o informație iar destinatarul este dispus să recepteze.
Conform modelului Shannon și Weaver, a comunica înseamnă a transmite un semnal (…) care este primit. Iar decizia de a trimite sau nu un mesaj, ori de a alege dintr-o varietate de mesaje, revine sursei:

Fig.2.1. Modelul matematic al comunicării

Emițătorul transformă mesajul în semnal, și îl transmite, printr-un canal, către receptor. Acesta îl recepționează (integral sau nu, întrucât vom vedea că poate interveni bruiajul), are loc decodarea (din semnal în mesaj), iar mesajul ajunge la destinatar. Cu cât se pot transmite mai multe mesaje de la sursă către destinatar, folosind același canal, dar fără a altera mesajul primit, discutăm despre succesul comunicării.
Elementele modelului matematic al comunicarii:
Sursa – punctul de pornire, unde este generată ideea ce va fi trasnmisă; este factorul care decide să transmită, își asumă comunicarea (comunicare intenționată)
Emițătorul (sau transmițător) – transformă mesajul în semnale după un anumit cod, adaptându-l canalului de comunicare. Are rolul de a converti ideea intr-o formă simbolică ce se poate apoi expedia
Canalul – reprezintă mijlocul fizic prin care se transmit semnalele, suportul mesajului prin care urmează a fi expediat
Bruiajul – afectează comunicarea, obturând total sau parțial canalul de comunicare. Uneori transmiterea mai multor mesaje simultan prin același canal, se poate constitui într-o sursă de bruiaj. Zgomotul de fond sau bruiajul poate duce la emiterea/recepționarea incorectă ceea ce poate duce la diferențe între mesajul trimis și cel primit
Receptorul (sau decodorul) – transformă semnalele acustice, luminoase sau binare în mesaje pentru a fi înțelese de către destinatar. Receptorul, ca și emițătorul la rândul său, reprezintă mijloace de comunicare fizice (asemeni canalului) al căror scop este să pregătească mesajul pentru transmitere/recepție. Receptorul și emițătorul reprezintă tot odată punctele slabe în viziunea modelului matematic, întrucât abaterile de la forma inițială a mesajului (datorate codării / decodării sau a bruiajului), nu pot fi sesizate sau remediate.
Destinatarul – este cel îndreptățit să primească mesajul, punctul final al comunicării în modelul matematic
Mesajul la sursă este scris într-un cod (limbaj) sub formă de semnale și transmis prin canal la destinatar unde este decodat pentru descifrarea cât mai exactă a mesajului. Modelul este de tip informațional, matematic, unidimensional și liniar. Shannon și Weaver au fost interesați de caracterul tehnic al comunicării, de creșterea randamentului informațional prin scăderea bruiajului și a zgomotelor din canalele de comunicare. Acest proces în prezent poate fi catalogat ca o “informare” nu o comunicare între emițător și receptor ci mai simplu E îl informează pe R prin mesajul M. În plus prin codificare mesajului pot apărea discrepanțe între ceea ce vrea să transmita sursa și ceea ce ajunge la destinație. Mesajul este întotdeauna concret, nuanțat, determinat de context, de timp și de starea psihologică a emițătorului iar codul este abstract și limitat. Adecvarea codului la mesaj devine un factor important în eficientizarea comunicării conform modelului informational, în functie de mesaj, se folosește codul verbal sau cel scris.

Modelul Wiener

Schemei unidirecționale a teoriei informației elaborate de Shannon și Weaver, matematicianul Norbet Wiener i-a adăugat o conexiune inversă de la receptor la emițător, un răspuns al receptorului la mesajul primit. În acesta sițuație se realizează un schimb de roluri între sursa inițială și destinatar prin care permite reglarea ciclică a informației, o reacție a efectului asupra cauzei. “Ne-am hotărât să desemnăm câmpul întreg al teoriei controlului și comunicării, atât la mașini, cât și la ființele umane , cu numele de Cibernetica ” (Wiener, 1971).

Fig.3.1.Modelul cibernetic al comunicarii

Comunicarea în modelul cibernetic înseamnă transmiterea de informație dar nu unidirectional ci sub formă de schimb de informații. Discrepanțele între mesajul transmis de sursă și cel primit de destinatar pot exista ca și în cazul modelului matematic al comunicării dar prin feed-back sistemul de comunicare de tip cibernetic se poate autoregla. “Informația desemnează conținutul a ceea ce se schimbă ân raporturile cu lumea exterioară pe masură ce ne adaptăm ei și-i aplicăm rezultatele adaptării noastre (…) A trăi eficient inseamnă a trăi cu o informație adecvată. Astfel, comunicarea și reglarea privesc esența vieții interioare Omului, chiar dacă ele se referă la viața lui în societate” (Wiener 1971 p25-56).
Feed-back-ul este fenomenul prin care receptorul reacționează la informațiile emițătorului, ceea ce îl poate determina pe emițător să modifice conținutul informațiilor adresate. Informația pot fi de diferite tipuri: actuală/potențială, condensată/rarefiată, originală/reprodusă, utilă/inutilă, veche/nouă, explicată/comentată, profundă/superficială, simbolică, imediată/târzie, directă/indirectă.
Conceptul de “informație adecvată” implică o abilitate specifică de a comunica sursei/emițătorului și a destinatarului/receptorului de a o primi și reține. Ambii actori trebuie sa aleagă tipul de informație, canalele și contextul astfel încât comunicarea să devină un mijloc al expresiei personale și relației sociale și prin finalitatea sa, și un instrument al schimbării sociale. Adecvarea informației înseamna a corela toate cele trei aspect ale informației conform “Științei comunicării” (Cuilenbur, 1998 pg.26):
aspectul sintactic al informației, care vizează succesiunea semnelor/semnalelor
aspectul semantic al informației care se referă la semnificația acordată semnalelor pe baza convențiilor sociale.
aspectul pragmatic, care vizează efectul informației asupra receptorului

Modelul Newcomb

Comunicarea, în viziunea lui Theodore Mead Newcomb (1903 – 1984), are rolul de a menține echilibrul în cadrul unui sistem social, iar modelul său pune față în față actorii sociali implicați și o problemă de interes comun. Actorii sunt notați cu A și B (ei fiind comunicatori sau receptori, după caz), iar cu X apare notată o problemă față de care A și B dezvoltă atitudini.

Fig.4.1.Modelul lui Newcomb

Când sunt implicate două persoane, vorbim de atracție, iar Newcomb include în definiția sa respectul, admirația, dar și dependența, asociate cu o atracție pozitivă sau negativă. Orientarea se completează cu atitudinea, adică orientarea unei persoane față de un obiect impersonal este atitudine. Elementele modelului lui Newcomb
comunicator (A), receptor (bB) – persoane, actori sociali între care există o atracție pozitivă / negativă;
X – topic față de care A și B dezvoltă o atitudine;
A, B, X împreună formează sistemul ABX, un sistem social.
Paul Watzlawick spune sub o altă formă în una din cele patru axiome aplicabile în comunicarea publicitară că orice comunicare prezintă două dimensiuni, conținut-relație, conținutul reprezentând subiectul discuției (informația) iar relația fiind tot ceea ce este general, afectiv, contextual și subiectiv funcție de personalitatea celor care comunică. Intre A și B se transmit informații dar ele sunt codate și decodate funcție de relația între A și B, de subiectele lor de interes, de atracție și de personalitățile celor doi interlocutori.

Modelul Westley-MacLean

În strânsă legătură cu modelul lui Newcomb este un alt model al comunicării, anume modelul Westley-MacLean. Denumirea e dată de numele celor doi co-autori: Bruce Westley (unul dintre creatorii studiilor de jurnalism), respectiv Malcolm S. MacLean (director al Școlii de Jurnalism Universitare din 1967 până în 1974), fiind cunoscători ai principiilor jurnalismului modelul comunicării pe care aveau să-l propună în 1957 (la scurtă vreme după Newcomb, 1953) se pretează atât comunicării interpersonale, cât și (sau mai ales) comunicării de masă.
Versiunea simplă a modelului, prezintă existența a doi indivizi (A și B), unde fie A îi transmite informații lui B, fie B caută el însuși să se informeze și ajunge la A.

Fig.5.1.Modelul Westley MacLean

B primește mesaje (XB), numai că acestea nu sunt întâmplătoare, ci reprezintă forma abstractizată „a obiectelor de orientare” (X1B, X2B, X3B…Xn…) care compun mediul lui A și B. Westley – MacLean nu împărtășesc conceptul conform căruia comunicarea nu începe de la zero odată cu formularea mesajului, ci mai degrabă e dictată de aceste obiecte de orientare, obiecte sau evenimente de interes pentru A și B, stimuli din mediul social înconjurător. Modelul Westley MacLean ține cont de feedback (feedbackBA), adică de reacția individului B față de A la mesajul MesajAB trimis de acesta și recepționat. Doar că B nu este limitat să primească mesaje doar de la A, el însuși având acces la obiectele de orientare (sau măcar la o parte), pentru a-și formula propriile concluzii. B procedeaza astfel din nevoia de a se informa. Nevoia de informare îl determină pe individul B să-l caute pe A sau să accepte să primeasca mesaje de la A pentru că acesta are informațiile pe care le dorește, dar în paralel continuă să caute accesul la „obiectele de orientare”, transformându-se la rândul lui într-o sursă de informații.
În prezent datorită dezvoltării tehnologice și succesului rețelelor internet, informațiile se transmit în timp foarte scurt, pot fi actualizate și accesate, consultate, actualizate și re-transmise pe tot mapamondul. Accesul liber la sursele de informare și dinamica acestora l-a determinat pe Michael Skapiner, editor Financial Times, să sublinieze “moartea” credibilității comunicărilor tradiționale: “ Cauza acestei morți este internetul. Explozia informației inseamnă că oricine – consumator, salariat, jurnalist- poate găsi mai multe informații despre organizații decât ar fi vrut vreodată să dezvăluie departamentele de comunicare” (Larkin, ,2003 ,p141).

Pluralismul și dinamica modelelor de comunicare Desi in viata sociala comunicarea ramâne o prezență importantă, aceasta nu este
vizibilă, nu imbraca forme palpabile deci apare nevoia de a transpune in forma grafica legăturile pe care nu le putem vedea dar de a caror existenta și influență suntem constienti. Astfel, sunt folosite studii si cercetări pentru a ilustra dispunerea, forța si direcția relațiilor din structurile respective, concretizate sub forma unor modele ale comunicarii. Cu ajutorul lor putem avea o perspectivă mai clară si mai amplă asupra unor noțiuni care sunt in cea mai mare parte abstracte.
Aristotel (384-322 î.Hr.) pus bazele unui model de comunicare reușiă, orientată către un scop. Teoria lui a rămas actuală și este printre cele mai cunoscute deoarece în afară de combinația necesară oratorului de ethos, pathos și logos, el trebuie să urmarească un obiectiv. Publicul (destinatarul), fie o persoana fie un număr mare de persoane, este inițial într-un punct X1. În acest punct posibil să nu fie interesat de receptarea informațiilor sau chiar să opună o anumită rezistența față de mesajul transmis și față de ideile sau propunerile comunicate. Aristotel a susținut că orice discurs poate fi amuzant, logic, provocator, elocvent, dar nu acesta este obiectivul mesajului. Unicul scop este de a muta publicul din punctul X1 intr-un punct X2 considerat obiectiv. Acesta poate fi atins prin întelegerea mesajului de către public, prin a crede în el și în a asimila informațiile primite. Margo Krasne definește și ea conceptul de prezentator profesionist ca fiind cel care “se asigură că auditoriul înțelege informațiile” (Krasne, 1997, pg.160) accentul fiind plasat pe înțelegerea informațiilor de către public acesta fiind obiectivul principal. “Un profesionist este un om care are o competență. Un prezentator este un om care își împărtășește competența și altora. Un prezentator profesionist se asigură că auditoriul înțelege informațiile” (ibidem). Modelul se bazează pe sursă-emițător, acesta dispune (are) de o informație, o transmite (împărtășește) prin diferite canale către public și urmarește ca acesta să asimileze corect informația (înțelege).
Modelele matematice sau cibernetice abstractizează elementele din procesele comunicării: o sursă transmite un mesaj codificat prin diferite canale către un destinatar care decodează mesajul primit (in condiții de bruiaj/zgomot), îl recepționează, in forma nealterată sau modificat, și are posibilitatea de a emite un feed-back înapoi la sursă. Față de această perspectivă Harold Laswell vine în completare cu cinci întrebări (schema 5W) care scot din zona abstract-teoretică modelele reprezentate de Shannon, Weaver și Wiener :
cine spune ? (who says)
ce ? (what through)
prin ce canal ? (what channel )
cui ? ( to Whom)
cu ce efect ? (with what effect)
Chiar și cu aceste întrebări Laswell nu acoperă întreaga arie a comunicării fiind necesar detalierea si prin răspunsurile la întrebările unde? (where), când? (when) și de ce? (why) dar se poate considera că unde și când se comunică sunt părți ale canalului de comunicare, canal ce se alege funcție de caracteristicile complete de tip, spațiu și timp, iar obiectivul comunicării (de ce) poate fi asimilat in zona ultimului W a lui Laswell (with What effect), efectul nu poate fi măsurat decât prin referire la obiectivul inițial.
Pentru reducerea distorsiunilor în transmiterea și recepționarea mesajului modelele matematice sau cibernetice apelează la redundanță sau reglare prin feedback de la receptor dar aceste doua moduri în prezent sunt greu de folosit în multe domenii de activitate și cazuri în care dorim o modelare sau programare a planului de comunicare. Extrema fluiditate a informației, capacitatea acesteia de a se multiplica și de a se transmite la un număr infinit de receptori, accesul la tehnologii noi (internet, TV, radio, satelit media, instrumente portabile cu memorii mari și conexiuni la retele informatice, etc.) și dezvoltarea rețelelor de transport sunt câteva din cauzele care fac tipul de model Westley-MacLean mai aproape de realitatea sociala din prezent. Globalizarea și obiectele de orientare sau sursele alternative de informare aduc în atenție importanța în realizarea unei comunicări eficiente a factorilor psihologici, personali, culturali și sociali. Dinamica procesului de comunicare s-a schimbat și este posibil ca un receptor/destinatar care primește o informație să devină instantaneu un emițător care re-transmite mesajul primit, la fel sau modificat, prin același tip de canal sau nu, fără a oferi un feedback direct; feed-back-ul dacă este necesar va trebui decodat de sursa primară din mesajul retransmis de sursa- receptor.
O mare varietate de teorii au fost și mai sunt elaborate sau modificate pe parcursul constituirii și evoluției diferitelor paradigme, modele ale comunicării și cadre de referință. Stephen R. Covey spune ca acestea trebuie privite ca hărți, ele sunt explicații ale anumitor teritorii. (Covey, 2011); harta nu este teritoriul, “în sensul cel mai general, este felul în care vedem lumea – nu în sens strict vizual, ci în termen de percepere, întelegere, interpretare” (idem, pg.11).

Bibliografie

Alfano, C.& O’Brien, A., Persuasive Writing in a Visual World, New York, Longman, 2005
Aristotel, Retorica, București, Editura Univers Enciclopedic, 2011
Baker M.J., Michael J. Marketing: An introductory text. London: Macmillan, 1996
Baker M.J, Marketing, București, Ed. S.C. Ştiinţa şi Tehnica S.A., 1996
Baker M.J., The Marketing Manual, Routledge, 1998
Boier R., Comportamentul consumatorului, Iași, Editura Graphix, 1994
Cătoiu I. & N. Teodorescu, Comportamentul consumatorului,Teorie şi Practică, București, Ed. Economică, 1997
Covey, S., Cele 7 deprinderi ale persoanelor eficace, București, Editura Allfa, 2011
Dehoziere W., The Marketing Communication Process, McGraw-Hill, 1976
Dinu Mihai, Comunicarea.Repere fundamentale, Bucuresti, Editura Algos, 2000
Dubois P.L. & Jolibert A., Marketing, București, Editura Economica, 1989
Hill E.,& O’Sullivan T., Marketing, Oradea, Editura Antet, 1997
Kotler Ph., Managementul marketingului, Bucureşti: Editura Teora, 2002
Kotler Ph., Saunders J., Armstrong G., Wong Y., Principiile marketingului, Bucureşti, Editura Teora,1998
Krasne, M., Munca de lămurire… O artă!, București, Editura Antet XX Press, 1997
Kuhn, S.T., Structura revoluţiilor ştiinţifice, Bucureşti: Ştiinţifică și Enciclopedică, 1976
Larkin, J., Strategic reputation risk management. London, 2002
Larson C., Persuasiunea: receptare şi responsabilitate, Iaşi, Ed. Polirom, 2003 (1973)
Lassegue, P., Qu‘est ce que la gestion tout? Qu‘a-t-elle été juqu‘à présent a rien. Que veut–elle devenir quelque chose, Toulouse, 1981
Marcu F.& Maneca C., Dicționar de neologisme, București, Ed. Academiei R.S.R., 1978
McCarthy E.J. & Perreault W.D., Basic Marketing, ed. a 8-a, Irwin, 1984
McQuail D., Comunicarea, Iași, Institutul European, 1999
N. Wiener, Cybernetics or control and communications in the animal and machine, MIT Press, 1948
Petre Andrei, Filosofia valorii, București, Fundaţia Regelui Mihai I, 1945
Ribot, T., Logica sentimentelor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988
Shannon, C., & Weaver W.,The mathematical theory of communication, 1949
Solomon M., Moduri de gândire, , București, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1987
Van Cuilenburg J.J., Scholten O., Noomen G.W., Ştiinţa comunicării, Bucuresti, Editura Humanitas, 1998

Consultanță și consiliere, Proiectare și planificare, Showroom , Masuratori si montaj specializat, garantie , mobila italiana

Favilla – Magazin Mobilă Italia. Dealer Oficial Scavolini

Scavolini showroom Favilla.ro – mobila italiana bucatarie (supermobila.ro)